Destination Categories: Europa

06martie2017

Pisica salbatica

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană – Pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).

În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45–80 cm de lungime, coada de 25–40 cm și masa de 3–8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise. Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri. Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.

Pisica sălbatică de 2 m din Woodchester

Coryn Memory a dat publicității unele imagini care atestă existența unei pisici sălbatice de mari dimensiuni, de circa 2 m.”Cred că imaginile sunt destul de concludente. Sunt cele mai bune imagini cu o pisică sălbatică mare în Marea Britanie”, a spus Frank Tunbridge, expert în speciile de feline mari. Potrivit specialistului, animalul surprins în imagini corespunde cu descrierea „pisicii sălbatice” – are aproape 2 metri lungime, cca 50 de centimetri înălțime, are o coadă foarte lungă și mersul similar cu cel al unei feline mari. Coryn Memory, cea care a făcut filmarea, spune că a mai filmat-o și în 2009, în apropiere de Stroud, dar imaginile cu felina pe zăpadă erau neclare. Ea a luat legătura cu expertul în viață sălbatică Frank Tunbridge, care i-a împrumutat camera de luat vederi, iar cu ajutorul ei a filmat „pisica sălbatică” în 2010, în apropiere de Rodborough Common. Imaginile au fost publicate abia pe 6 februarie 2012, în contextul în care în luna ianuarie au fost descoperite mai multe cadavre de căprioare mutilate, care aveau toate boturile mușcate și cărora le lipseau toate organele vitale, acestea fiind semnele distinctive ale unui atac de felină de tip panteră. Subiectul „pisicii sălbatice din Woodchester” va fi prezentat și într-un documentar la care lucrează realizatorul Mark Fletcher, împreună cu Coryn Memory și Frank Tunbridge.

Subspecii

Subspecii africane:

Felis silvestris brockmani (Africa de Est)

Felis silvestris cafra (Africa de Sud)

Felis silvestris foxi (Africa de Vest)

Felis silvestris griselda (Africa Centrală)

Felis silvestris lybica (Africa de Nord)

Felis silvestris ocreata (Africa central-estică)

Felis silvestris pyrrhus (Africa central-vestică)

Subspecii asiatice:

Felis silvestris caudata (Zona Mării Caspice)

Felis silvestris ornata Pisica indiană de deșert (din India până în Iran)

Felis silvestris shawiana (China și Mongolia)

Subspecii europene:

Felis silvestris cretensis Pisica sălbatică cretană (Creta) (dispărută, deși s-au raportat apariții).

Felis silvestris caucasia Pisica sălbatică caucaziană (Munții Caucazieni și Turcia)

Felis silvestris grampia Pisica sălbatică scoțiană (Nordul Scoției)

Felis silvestris jordansi Pisica sălbatică balearică (Insulele Baleare)

Felis silvestris reyi Pisica sălbatică corsicană (Corsica)

Felis silvestris sarda Pisicile sălbatice sardianiană și siciliană (Sardinia și Sicilia)

Felis silvestris silvestris Pisica sălbatică europeană (Europa)

Felis silvestris tartessia Pisica sălbatică sud-spaniolă (Peninsula Iberică)

Pisica domestică:

Felis silvestris catus Pisica domestică

06martie2017

Ponei Shetland

Tara de origine:Scotia

Inaltime:100 cm

Blana:Vara blana este stralucitoare si matasoasa, iar iarna groasa cu un strat dublu protector.

Culoare:Neagru, maro, gri, crem, auriu.

Speranta de viata:25-35 de ani

Origine si istoric

Se considera ca aceasta rasa provine din poneiul islandez care a sosit in insulele Shetland in jurul anului 8000 inainte de Hristos, fiind aproape cea mai veche rasa de ecvine. Clima dura, conditiile vitrege de trai si selectia naturala de-a lungul a sute de ani au modelat fizicul poneiului intr-unul potrivit pentru mediul sau de viata. Poneiul de Shetland este incredibil de puternic pentru marimea sa, fiind capabil de a cara greutati mari pe distante lungi.La jumatatea secolului al XIX-lea , Parlamentul a dat o lege prin care interzicea sa mai fie folositi copiii pentru a munci in minele de carbune. Acest lucru a avut un mare impact asupra poneiului de Shetland, fiind suficient de mic pentru a se strecura in mina, lucru ce i-a crescut valoarea.Dupa cel de-al doilea razboi mondial, poneiul de Shetland nu a mai fost folosit la munca, lucru ce a dus la un temperament mai lenes. Exista si varietatea americana de Ponei de Shetland, insa aceasta este diferita de cea originala pentru ca s-a intervenit asupra materialului genetic.

Descriere fizica

Poneiul de Shetland nu depaseste inaltimea de 100 centimetri. Acesta are un cap puternic, fiind in echilibru cu corpul. Ochii sunt mari si cu urechi mici, ridicate. Gatul este scurt, musculos, compact. Picioarele sunt puternice, dar scurte comparativ cu marimea corpului. Poneiul de Shetland are coama si coada lungi. Iarna ii creste o blana groasa dubla pentru a face fata temperaturilor scazute. Blana pe care o poarta vara trebuie sa fie stralucitoare si matasoasa.Poneiul de Shetland ar trebui sa aiba blana de culoare neagra, maro, gri, crem, auriu. Sunt acceptate si petele.

Comportament si personalitate

Poneiul de Shetland este versatil si rezistent. In general, este bland, cu un temperament bun si foarte inteligent. Poate fi un excelent animal de companie si cateodata poate fi observat comportamentul „curajos”.

Ingrijire si hrana

Poneiul de Shetland este usor si economic de crescut fata de alte rase de ponei si cai. Pentru ca a supravietuit secole intr-un mediu auster, nu are cerinte prea mari cand vine vorba de a supravietui. Este capabil de a-si conserva caldura corpului pentru a-si mentine greutatea si poate prospera si atunci cand este hrana putina .Un ponei de Shetland fericit este acela care are mult spatiu pentru a paste. Este contraindicat sa fie tinut permanent intr-un grajd si sa fie hranit cu o hrana bogata in calorii.Poneiul de Shetland poate trai 25-35 de ani si ajunge la pubertate la varsta de 2 ani.

06martie2017

Capra pitică

06martie2017

Zimbru

Zimbrul (Bison bonasus) este o specie de bizon care se găsește în Europa. Animalul a fost descris prima dată în literatura științifică de Carl Linné în 1758. În 1996 a fost clasificat ca specie în pericol.

Caracteristici

Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un zimbru are o lungime de 2,9 – 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, cântărind de la 300 la 920 kg. Este mai înalt, dar mai puțin masiv decât ruda sa apropiată bizonul american. De asemenea are păr mai scurt decât acesta. Zimbrii sunt pe cale de dispariție. Zimbrii trăiesc în păduri, având foarte puțini dușmani naturali; există doar câteva relatări din secolul al XIX-lea încoace despre atacuri din partea lupilor și urșilor. Zimbrul este ierbivor. Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc mai puțin. Pot avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele și între 6 și 12 ani la masculi. Teritoriul zimbrilor poate ocupa și 200 km², iar unele turme preferă pajiștile și poienile din pădure.

Zone de habitat

În Europa de Vest, zimbrii au dispărut încă din secolul al XI-lea, mai puțin în Ardennes unde au rezistat până în secolul al XIV-lea. Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În estul Europei, zimbrii erau proprietatea regilor poloni, lituanieni și țarilor ruși. Regele Sigismund I al Poloniei a instituit pedeapsa cu moartea pentru braconarea zimbrilor în anii 1500. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost ucis în Polonia în 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz. În 1927 mai puțin de 50 de zimbri mai rămăseseră în lume, toți în grădini zoologice, ultimii zimbri în sălbăticie fiind uciși de braconieri după Primul Război Mondial. Zimbrii au fost reintroduși cu succes în sălbăticie începând cu 1951. Se găsesc în zone protejate din păduri din Polonia, Belarus și Republica Moldova, turme existând și în Lituania, Ucraina, Rusia și Kîrgîzstan, iar grădini zoologice din 30 de țări au exemplare din acest animal. În 2000, specia număra 3.600 de exemplare cu un grad mare de consangvinitate, toate fiind descendente din doar 12 indivizi. Din acest motiv zimbrii actuali au o diversitate genetică limitată, fiind foarte vulnerabili la boli.

În România

În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din România ca număr de exemplare), în rezervația Valea zimbrilor din Vama Buzăului, Brașov, la Hațeg – Slivuț, la Grădina Zoologică din Târgoviște, două exemplare la Grădina Zoologică din Reșița și două exemplare la Grădina Zoologică din Hunedoara. Zimbrii au fost re-introduși în România în anul 1958, când primele două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg. Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană. În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață de 180 de hectare. În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate. În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență. Începând cu anul 2014, în Munții Țarcu (pe raza comunei Armeniș, județul Caraș-Severin) au fost reintroduse mai multe exemplare din această specie (17 mai 2014 au fost reintroduse 17 exemplare, 12 iunie 2015, 14 exemplare, iar în 11 iunie 2016 încă 10 exemplare).

În Republica Moldova

Conform savanților, zimbrul ar fi existat în Moldova acum 300 de ani, iar la începutul secolului al XIX-lea, acesta ar fi dispărut. În anul 2005, în baza unui acord interstatal dintre conducerea Republicii Moldova și cea a Republicii Polone, s-a convenit de a reaclimatiza zimbrul în Republica Moldova. Drept urmare, în data de 19 august 2005 în rezervația naturală Pădurea Domnească au fost aduși 3 zimbri (un mascul și două femele) din 2 rezervații diferite din Polonia. Spre sfârșitul anului 2013, populația de zimbri din rezervația Pădurea Domnească a ajuns în număr de șase. În rezervație zimbrii sunt ținuți într-un țarc cu o suprafață de 32 de hectare, care poate găzdui până la 18 exemplare.

Clasificare

Au existat trei subspecii de zimbri:

Bison bonasus bonasus (Linneus, 1758) – cel actual
Bison bonasus hungarorum – dispărut
Bison bonasus caucasicus – dispărut, deși un individ a fost printre cei 12 strămoși ai turmelor actuale.

Turmele moderne sunt ținute în două linii de sânge:

una care conține doar Bison bonasus bonasus (descendenți ai doar 7 animale)
una care conține toți cei 12 strămoși, inclusiv un taur de Bison bonasus caucasicus.

Trivia

Chiar dacă sunt asemănători ca aspect, zimbrii nu sunt aceeași specie cu bourii, simbolul Moldovei fiind bourul și nu zimbrul.
Zimbrul este simbolul național al Belarusului.

06martie2017

Cerb lopătar

Cerbul lopătar (Dama dama) este un mamifer ierbivor din familia Cervidae, subordinul rumegătoarelor, orfinul Artiodactyla (paricopitatele), originar din ținuturile mediteraneene. Mai trăiește sălbatic în Grecia și semidomestic în cele mai multe țări din Europa. Cerbul lopătar face parte din genul Dama, nu din genul Cervus, care include cerbul comun (Cervus elaphus) și cerbul Sika (Cervus nippon). Diferențele principale dintre aceste genuri constau în faptul că cerbii din genul Dama produc coarne „lățite”, sunt lipsiți de părul lung de pe gât în perioada boncănitului și nu prezintă canini în maxilarul superior. Lungimea corpului este de 1,30-1,60 m, coada de 16–18 cm, greutatea până la 120 kg (masculul) și până la 65 kg (femela). Culoarea blănii este brun-roșcată, cu pete albe pe spinare, în timpul verii, în timp ce iarna culoarea blănii pe spinare este brun-aurie. Pe burtă și pe partea internă a picioarelor blana este albă. Trăiește 15-18 ani în libertate și 20-25 în captivitate. Coarnele apar numai la mascul. Ele încep să se lățească în forma unei lopeți de la mijlocul ramurii către vârf, fapt care a dus la denumirea de lopătar. Coarnele ajung la dezvoltarea maximă la vârsta de 10-12 ani. Coarnele, care cad în lunile martie-aprilie, se dezvoltă din nou până la sfârșitul lunii august. Se împerechează în luna octombrie. Perioada de gestație durează 7 luni. Fiecare ciută fată 1-2 viței în luna iunie a anului următor și rămân împreună cu mama lor timp de un an.

Cerbul lopătar din România

Cerbul lopătar este bine reprezentat numeric în zona de vest și sud vest a României, dar s-au efectuat repopulări în alte 27 de județe. Perioada de vânătoare legală este în perioada 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi și 1 septembrie – 15 februarie pentru femele cu tineret. În fondul de vânătoare de la Socodor, județul Arad sunt peste 1.000 de cerbi, fiind cea mai mare rezervație de cerbi lopătari în libertate din Europa. În această pădure a vânat și Nicolae Ceaușescu. Pe teritoriul comunei Comuna Luncoiu de Jos, Hunedoara din județul Hunedoara se află Rezervația cinegetică Valea Lungă. Între 1933 și 1935 a fost colonizată cu cerb comun și cerb lopătar. Astăzi rezervația, care se întinde pe o suprafață de peste 600 de hectare și numără 45 de cerbi.

06martie2017

Lebada

Lebăda este o pasăre acvatică din genul Cygnus, ordinul anseriformelor, mai mare decât gâsca, cu gâtul lung, arcuit și cu penajul alb sau negru. Lebedele sunt un gen de păsări acvatice mari, aparținând familiei Anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) și după penajul alb (sau negru pentru unele specii). În România sunt întâlnite 4 specii: lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lebăda de vară (Cygnus olor) și lebăda mică (Cygnus columbianus); în grădinile zoologice de la noi este des întâlnită lebăda neagră (Cygnus atratus).

Morfologie

Cele mai mari specii de lebede sunt Cygnus buccinator, Cygnus olor și Cygnus cygnus, având uneori peste 15 kg. În medie, cea mai mare specie este Cygnus buccinator, care trăiește în America de Nord. În sălbăticie sunt circa 18.000 de exemplare. A doua specie de lebădă ca mărime este Cygnus olor. Trăiește în Europa și Asia Centrală, iar în America de Nord a fost introdusă. În sălbăticie sunt aproximativ 600.000 de exemplare. A treia specie este Cygnus cygnus; în sălbăticie sunt circa 180.000 de exemplare.

Colorație

În emisfera nordică, penajul speciilor de lebede este de culoare albă pură (cu excepția notabilă a Cygnus atratus din Austria care este complet gri închis, dar care este o varietate adoptată local a lebedei negre australiene), dar speciile emisferei sudice au colorație mixtă, alb și negru. Spre exemplu, lebăda australiană cunoscută sub numele popular de lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră cu excepția unor pene albe de pe aripile sale, respectiv în America de Sud, există o specie numită lebăda cu spatele negru (Cygnus melancoryphus) care are gâtul negru. Picioarele tuturor varietăților sunt de culoare gri închis, cu excepția a două specii din America de Sud care sunt roz. Culorile ciocurilor variază între galben închis intens, chiar roșu, până la negru. Astfel patru specii subarctice au ciocuri negre cu diferite cantități de galben, în timp ce lebăda mută și cea cu gât negru au ciocurile de culoare roșie având fiecare câte o excrescență la bază.

Alcătuirea corpului

Corpul lebedei este alcătuit din cap, trunchi și membre. Capul are 2 ochi cu 3 pleoape, un cioc cu 2 nări și 2 urechi fără pavilioane. Trunchiul se termină cu o coadă cu pene lungi și tari. Membrele anterioare (aripile) servesc la zbor, iar cele posterioare (picioarele) sunt adaptate la mers și sunt acoperite cu o piele solzoasă, ceea ce arată înrudirea lor cu reptilele. Ele sunt scurte și au degete cu gheare: 3 degete îndreptate înainte și unul înapoi.

Hrănirea

Lebedele se hrănesc cu plante, alge, iarbă, rădăcini, dar, uneori, mănâncă și viețuitoare acvatice mici. Majoritatea păsărilor nu au dinți, dar lebedele au ciocul zimțat, cu mici colțișori ascuțiți, cu ajutorul cărora prind hrana.

Respirația

Respirația este pulmonară; plămânii sunt în legătură cu 9 saci aerieni.

Circulația

Circulația este dublă și completă. Inima are 4 camere : 2 atrii și 2 ventricule.

Înmulțirea

Se înmulțesc prin ouă, pe care le clocesc. Puii sunt îngrijiți de părinți.

06martie2017

Asin

Etimologie

Din latină ăsĭnus, al cărui rezultat normal a fost asân (Pușcariu 135; REW 704; Candrea-Dens., 100; DAR). Cuvânt curent în secolul XVI-XVIII, a fost înlocuit de măgar și reactualizat, deși fără forță, de unii scriitori din secolul XIX, cu forma latinizată. Înrudit cu catalană ase, franceză âne, italiană asino, occitană asne, portugheză asno și spaniolă asno.

06martie2017

Cucuvea

Cucuveaua sau huhurezul de stâncă (Athene noctua) este o pasăre din familia Strigidae, care viețuiește în mare parte în zonele temperate și calde din Europa, Asia și de nordul Africii.

Morfologie

Cucuveaua este de fapt o bufniță de talie mai mică (23–27 cm), cu un penaj cenușiu deschis, având ochii (irisul) de culoare galbenă. Are o coadă scurtă, fiind o pasăre care este activă și ziua și noaptea. Există două tipuri de bufnițe: Strigidae și Tytonidae. Bufnița vânează insecte și mamifere mai mici, inclusiv unele păsări, cu toate că unele se specializează în a vâna pește. Oul de bufniță este mai alb și are o formă aproximativ sferică. Aceasta poate depune de la câteva până la o duzină, depunerea lor durând între o zi și trei zile. Nu eclozează în același timp.

Răspândire

Cucuveaua trăiește în zonele cu climă temperată din Europa, Africa de Nord și Asia. Populația de cucuvele din Germania era în anul 2003 de circa 6000 de perechi, crescând în anul următor la aproximativ 7400 de perechi.

Mod de viață

Pasărea preferă regiunile de pădure cu luminișuri sau regiunile stâncoase deschise, precum și grădinile cu pomi bătrâni. Are nevoie de scorburi sau găuri pentru cuibărit, locuri cu ascunzișuri și de pândă. Poate fi întâlnită și în clădiri abandonate sau adăposturi artificiale, acomodându-se ușor cu oamenii. Cucuveaua din Asia Centrală și Asia de Est are cuibul frecvent pe sol. Cucuveaua nu este o pasăre migratoare, pe timpul iernii folosindu-se de un depozit de grăsime acumulat în corp în anotimpurile calde. Speranța de viață a unei cucuvele este de 9 ani în sălbăticie și până la 18 ani în captivitate.

Hrană

Cucuveaua este o pasăre care pândește prada. Vânează de obicei noaptea sau în lumina crepusculară insecte mari, râme, rozătoare mici, păsări, șerpi mici sau șopârle.

Reproducere

Perioada de împerechere la cucuvea durează între lunile aprilie și iunie, femela depunând ouăle (3-6) în cuiburi abandonate de ciocănitoare.

Mitologie

Monedă grecească cu imaginea unei cucuvele pe revers

Sigla Academiei Române: zeița Minerva, având alături cucuveaua (medalie comemorativă din 1891).

În Grecia Antică era animalul sacru al zeiței Atena, de la care împrumută și numele științific (Athene), fiind și simbolul orașului grec Atena. Din această cauză multe monede purtau imaginea acesteia pe revers. În mitologia romană cucuveaua era pasărea de companie a zeiței Minerva, zeița înțelepciunii, artelor, tehnicilor de război, ocrotitoarea Romei și a meșteșugarilor. Sigla Academiei Române o înfățișează pe zeița Minerva având alături cucuveaua. Există o veche superstiție răspândită în întreaga Europă care spune că dacă pe casa unei persoane sau în gospodăria acesteia va cânta cucuveaua, un membru al acelei familii va muri. Cucuveaua are reputația de sol al morții, o pasăre prevestitoare de rău.

06martie2017

Broască de apă

Broască (Anura) este un ordin de animale amfibii tetrapode, fără coadă când sunt adulte (anure), cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și cu ochii bulbucați. Forma larvară, branhiată și înotătoare, prezentând o coadă care dispare la metamorfoză, este denumită mormoloc. Broasca de baltă adultă trăiește atât în apă (unde se adăpostește și reproduce), cât și pe uscat (unde se hrănește). Nările de pe vârful botului se închid când se află în apă. Broaștele se înmulțesc prin ouă, care, neavând cochilie, sunt depuse în apă. Broasca adultă se hrănește cu omizi, limacși, melci mici, insecte adulte, râme: tot ce se mișcă pe uscat și este suficient de mic pentru a îi intra în gură. Prinde prada sărind pe ea sau apropiindu-se și încleind-o cu limba, protractilă. Mormolocul este omnivor și se hrănește rozând alge, cadavre de insecte, pești, icre moarte, iar în caz de foamete, mormolocii se pot devora între ei recurgând la canibalism, cei mai mari atacându-i pe cei mai mici, accelerându-și metamorfoza și reușind astfel să perpetueze specia. Broaștele și mormolocii lor sunt foarte sensibili la poluări, la viroze și la bolile provocate de ciuperci (mucegaiuri acvatice). Prezența lor denotă existența unui echilibru biologic în ecosistem, chiar dacă acesta conține macro-deșeuri (fiare vechi și alte gunoaie).

Sistemul extern

Are corpul format din: cap, trunchi și membre (broaștele sunt primele vertebrate tetrapode – cu patru membre).

Capul

Este de formă triunghiulară, are ochi mari aurii, capabili să distingă culorile, dar mai ales mișcarea. Ochii sunt ținuți bulbucați când animalul pândește, dar pot fi acoperiți printr-o pleoapă străvezie și chiar retractați în craniu sub apă, sau când broasca se sforțează să înghită o pradă mare. Nările se închid când intră în apă. Ea are două feluri de respirații: -cutanee -pulmonară Urechea este mai evoluată decât la pești. Are o limbă subțire având glande care secretă o substanță cleioasă. Limba ei este ușor despicată la vârf.

Trunchiul

Are o piele fără solzi cu glande ce secretă o substanță alunecoasă și bactericidă (mucus).

Membrele

Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare și au 4 degete terminate cu gheare. Locomoția- semiacvatica, adica este dublă : pe uscat, mergând sau sărind, iar prin apă, înotând cu puternicele labe posterioare, palmate.

Sistemul intern

Sistemul nervos mai dezvoltat decât la pești prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre.

06martie2017

Căprioară

Căprioara (Capreolus capreolus) este o specie de mamifere rumegătoare ce aparține familiei Cervidae.

Descriere

Înălțimea la greabăn este între 65–75 cm iar lungimea corporală poate varia între 95 și 135 cm. La unele specii, dimorfismul sexual este foarte pronunțat: Masculul, Capreolus capreolus L, numit caprior, are dimensiuni mai mari decât femela și posedă coarne, cântărind între 20 și 30 kg. A nu se confunda cu cerbul (Cervus Elaphus L.), un animal înrudit, de dimensiuni mult mai mari, care are greutatea cuprinsă între 180 și 300 kg. Longevitatea este apreciată la 12-15 ani. Căprioara este vânată pentru blana sa de culoare roșie brună sau roșie-căramizie, devenită cenușie pe timp de iarnă.