Broasca testoasa de uscat este o broasca de talie mijlocie. Are circa 4 cm la nastere si respectiv 15-30 la varsta de adult. Este raspandita in tara noastra indeosebi in zona Portile de Fier, pe vaile afluentilor Dunarii, cu precadere la marginea lizierelor de padure.
Testul este convex, cu contur rotunjit, fara a se latii spre partea posterioara. Nu prezinta tuberculi cornosi in regiunea cozii. Solzul supracaudal este divizat in doua, iar formatul general este in mod obisnuit oval.
Culoarea acestei specii este ocru-galben sau galben-portocaliu, cu pete de culoare neagra si doua benzi de aceeasi culoare la nivelul plastronului. Este o specie vegetariana prin excelenta, hranindu-se cu frunze, fructe de paduer, legume si foarte rar mici nevertebrate. Hiberneaza din octombrie pana la sfarsitul lunii aprilie, ingropata in pamant sau in mici pesteri prezente in stancile de la nivelul malurilor. Obisnuit, se reproduce la sfarsitul primaverii, cand femela depune 11-12 oua albe, sferice, cu un diametru de 3.5cm., pe care le ingroapa in pamant afanat. Puii eclozeaza dupa o perioada de 3-4 luni si masoara la nastere circa 4cm. Datorita modificarii biotopului, a poluarii, a necunoasterii si chiar a dezinteresului fata de specie, in prezent este pe cale de disparitie, fiind si ea ocrotita de lege.
Iepure
Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp și iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ei.
În întreaga lume se cunosc circa 45 de specii larg răspândite. Se disting 3 grupuri principale de iepuri:
- iepuri propriu-ziși (15 specii printre care iepurele de câmp, iepurele alb, iepurele de Manciuria și iepurele Tolai);
- iepuri de vizuină (15 specii);
- iepuri cu blana aspră (15 specii)
Iepurele de câmp
Lungimea corpului este de 48–52 cm, la care se adaugă coada de 8–9 cm. Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcție de loc și anotimp, nuanța generală fiind cenușie-roșcată. Năpârlirea are loc primăvara. Este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna, cu scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi hrănește cu lapte. Chiar și după o săptămână puii pot părăsi culcușul pentru a-și căuta singuri hrana. Gestația este de 42-43 de zile. Aproximativ 64% dintre iepuri nu apucă vârsta de un an de zile. Mortalitatea așa mare a iepurilor de câmp se datorează în principal numeroșilor dușmani din lanțul trofic, cât și intervenției nechibzuite a omului.Iepurele de vizuină
Denumirea științifică este Lepus Oryctolagus cuniculus europaeus. Iepurele de vizuină sau iepurele european, denumit popular și lapin, este originar din sud vestul Europei. Este singura specie de iepure domesticită, strămoșul a peste 100 de rase de iepuri de casă, crescuți în prezent în lumea întreagă. În stare sălbatică, el poate fi întâlnit mai des în sud-vestul Ucrainei, unde formează numeroase colonii. Nu dă hibrizi la împerecherea cu iepurele de câmp.Iepurele de casă
Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pământ și acolo își stabilește culcușul. Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulți la o singură sarcină. Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5-6 nașteri, însumând în medie un număr de 34-40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile. Femelele de iepure pot fi fecundate imediat după naștere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creștere extensivă a iepurilor. Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a – 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect) specifice speciei. Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale dimineții. Durata nașterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin.- Caracteristici
- Un iepure matur poate ajunge la 3–6 kg în greutate, în funcție de sex și rasă.
- Poate trăi până la 13 ani
- Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28
- Temperatura medie a corpului: 39 C
- Urechi puternic vascularizate
- Până la 0,5 m lungime
- Incisivi dezvoltați
- 4 perechi de glande mamare
- Auzul bine dezvoltat
Cecotrofia
Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un conglomerat sferoid de fecale de cai, oi, iepuri etc., cunoscute în vorbirea curentă ca „căcăreze”. Cecotrofia, adică ingerarea acestor crotine, este un act fiziologic normal, absolut necesar și deosebit de important pentru hrănirea iepurelui. Dacă la animalele rumegătoare, precum vaca sau oaia, acțiunea microorganismelor asupra hranei ingerate se produce în prima parte a aparatului digestiv, adică în stomac și în intestinul subțire, iar substanțele cu valoare nutritivă sunt absorbite de organism datorită suprafeței mari de digestie, la iepure, care este un rozător, microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului digestiv, și anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea iepurelui, deoarece hrana staționează în el circa 6 ore, timp în care microflora bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate inițial. Iepurele elimină două feluri de excremente:- Crote dure. Acestea sunt sferice, cu diametrul de circa 1 cm, cu un conținut mare de fibre. Se regăsesc pe podeaua cuștilor în care sunt crescuți.
- Crote moi. Acestea nu se regăsesc în cuști, deoarece iepurele le preia direct din anus. Crotele moi, denumite și cecotrofe, au forma de ciorchini cu boabe de 4 mm, legate cu un mucus. Culoarea suprafeței este verzuie. Iepurele le înghite fără să le mestece. Ele ajung în stomac, de partea opusă pilorului, și se amestecă cu hrana proaspăt ingerată, de unde ajung în intestin, care absoarbe elemente nutritive conținute în acestea.
Iepurele în România
În România au fost create la Cluj trei rase de iepuri autohtone, numite Uriașul de Transilvania, Iepurele de Cluj și Iepurele Secuiesc.
Barză
Barza (Ciconia ciconia ) este o pasăre acvatică cu gâtul lung, care trăiește în regiunile calde ale lumii, pe lângă mlaștini sau pe marginea bălților. Se hrănește cu broaște
Ea își construiește cuibul pe acoperișuri, coșuri și pe turnurile bisericilor. Se alimentează în câmp și locuri deschise, unde există umiditate. Toamna, berzele europene zboară în stoluri spre sud, în Africa, și primăvara obișnuiesc să se întoarcă la același cuib abandonat cu șase luni în urmă. În general, folosesc un singur cuib mai mulți ani la rând. Berzele emit un sunet specific cu repetate lovituri de cioc, cu acest sunet berzele comunică între ele. Capul este rotunjit, prevăzut cu un cioc lung, conic, drept, care se continuă cu un gât lung și mlădios. După culoarea penajului, există două specii de berze: albă și neagră.
Hrănire
Barza se hrănește cu broaște, pești, insecte, viermi.Ea este omnivoră.Caractere generale
- Trăiesc pe malurile apelor și în regiuni mlăștinoase.
- De la picioarele înalte, subțiri și lipsite de pene, provine denumirea de picioroange; degetele sunt unite numai la bază printr-o membrană interdigitală.
Gaina
Găina (Gallus gallus domesticus) este o subspecie de pasări din genul Gallus, familia Phasianidae. Găina este o pasăre domestică, iar sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în Asia de Sud Est, India , Indonezia și Europa. Este crescută pentru carne și ouă. Găinațul produs de o găină pe parcursul vieții poate genera suficientă energie pentru ca un bec de 100 W să lumineze timp de 5 ore.
Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un penaj multicolor, o creastă și bărbie roșie, și pinteni puternici la picioare.
În anul 2013, la nivel mondial existau aproximativ 52 de miliarde de găini, fiind cea mai des întâlnită pasăre din lume.
Conform lui Dionisie Linția, renumitul ornitolog bănățean, ar exista următoarele tipuri de găini:
- tipul european, cu capul neted și cu creastă mare sau mică, cu un smoc de pene posterioare;
- tipul coșinchina, originară din China, de talie înaltă, cu pieptul lat și spatele larg, picioare lungi, coada scurtă și coaja oului cafenie-gălbuie;
- tipul malaiez, cu corpul zvelt, gâtul și picioarele lungi și golașe, cap puternic și cresta scurtă și groasă;
- tipul bantam, de talie mică;
- tipul cuprinzând:
- găinile golașe cu gâtul fără pene (bune outoare) și
- găinile cu penaj mătăsos (bune clocitoare).
Rase ușoare producătoare de ou
- Leghorn
Rase grele pentru carne
- Brahma
- Broiler
Rase mixte pentru carne și ouă
- Australorp
- Amrock
- Coșinchina
- Gât Golaș de Transilvania
- Langșan
- Newhampshire
- Orlov
- Orpington
- Plymouth
- Rasa Hamburg
- Rasa italiană
- Rhode-island
- Sussex
- Wyandotte
Rase luptătoare
- Combatanta engleză
- Combatanta indiană
- Combatanta de Malaezia
Rase de ornament
- Găina de porțelan
- Fenix
- Barac pitic
- Coșin pitic
- Rasa japoneză
- Moțata olandeză
- Bantam
Porumbei
Porumbelul (Columba livia) este o pasăre din familia Columbidae. Este pasărea cea mai larg răspândită în Europa. Porumbelul de casă (Columba livia f. domestica) este forma domesticită a acestei specii, formă întâlnită în apropierea așezărilor umane, la sat și în oraș. Există 15 subspecii.
Descriere
Corpul porumbelului are formă aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf . Penele au rădăcina înfiptă în piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și acoperă tot corpul. Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă. Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului, subțiri și pline cu aer, (numite oase pneumatice) cât și de musculatura foarte dezvoltată pentru o pasăre așa mică. Se hrănește cu semințe, pe care le apucă cu ciocul și le înghite și uneori cu produse din panificație (pâine) în așezările umane. În dieta lor poate să apară și mici pietricele, nisip, cărbune, viermișori și plante. Sunt vânați și constituie hrana pentru câini domestici, pisici, păsări de dimensiuni medii și mari (uliu), șobolani. Respiră prin plămâni, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni de la care pornesc ramificații care ajung la oase. Trăiesc în perechi. Ei construiesc cuibul cu crenguțe, cuib în care femelele depun ouă. Acestea sunt clocite de amândoi, timp de 18 zile pe rând. Din ouă ies puii golași, neputincioși, cu ochii închiși, care nu pot zbura. Sunt hrăniți cu un lichid alb, secretat de gușa porumbiței, până când se pot hrăni singuri cu grăunțe. Există diferite rase de porumbei. Porumbeii domestici își au originea în porumbeii sălbatici.
Paun
Păunii (Pavo) sunt un gen de păsări galiforme din familia fazanului, Phasianidae, format din două specii: Pavo cristatus și Pavo muticus.
Păunii sunt binecunoscuți pentru coada extravagantă a masculului folosită în procesul de curtare a femelei. Masculul este numit păun iar femela păuniță. Femela este de culoare maro cu tonuri gri, puii fiind gălbui spre maro cu pete întunecate. Prezintă un puternic dimorfism sexual. Datorită penajului bogat masculul poate zbura cu greutate, doar distanțe scurte, refugiindu-se în copaci de către prădători.
Rate mute
Rața leșească este o specie de rață care nu se înrudește cu rața sălbatică (cele cu capul verde).
În ciuda numelui ei (leșesc=polonez, de Lech), această specie provine din Mexic. Este o rață de tip greu: femela poate avea 3-4 kg, iar masculul 5-6 kg. În jurul anului 1600 a fost domesticită pe scară largă în Europa.
Rața leșească are ca specific noduli roșii în jurul ochiului. Dintre păsările de curte, la aceasta rață clocitul durează cel mai mult 5 săptămâni. Se împerechează de trei ori pe an, depunând 150 de ouă pe sezon (martie – august). Aceasta este o rață care nu măcăne, emițând niste sunete asemănătoare sâsâitului. Când sunt amenințate sau se împerechează, acestea dau din cap și din coadă.
Fazani
Fazanul (Phasianus colchicus) sau „Fazanul de vânătoare” este o pasăre care a fost adusă în România de om deja din timpul romanilor.
Origine
Fazanul este originar din Asia. Denumirea științifică (Phasanius colchicus) are o legătură directă cu zona de proveniență și de răspîndire a fazanului.Aspect morfologic, mod de viață
Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul auriu cu pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu. În prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un cocoș având 5 -6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 – 15 ouă verzui sau brune pe care le clocește din aprilie până în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a menține constant efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani, puii eclozând în incubatoare.Subspecii de fazani din România
Fazanul comun Este originar de pe malul estic al Marii Negre, find adus în Europa de greci și romani. Este mai mic la corp decît fazanul gulerat și cel mongolic și spre deosebire de aceștia, nu are guler alb. Culoarea generală este mai închisă – pe cap și gît – verde metalic, batînd în albastru, în rest fondul este roșu închis și aripile brune – verzui. Coada prezintă dungi transversale închise. Fazanul comun este mai puțin prolific decît celelate 2 subspecii, dar este cu mult mai rezistent, necesitînd îngrijiri reduse din partea omului. Fazanul gulerat Este originar din extremitatea de est a Chinei, fiind adus în Europa în prima jumatate a secolului 19. Cum arată și numele, fazanul are un guler alb, care la spate este mai îngust și în fața de regula întrerupt. Spatele este brun deschis, supracodalele albastrui, iar coada mai deschisă – galbenă cenușie. Caracteristica îi este culoarea în general mai deschisă. Fazanul gulerat este mai mare la corp, ouă mai de timpuriu și se preteaza foarte bine la creșterea artificială în tarcuri. În natura este mai greu adaptabil, în primul rînd datorită culorii sale mai deschise, care îl expune răpitoarelor. Cere ocrotire și îngrijire mai intense decît fazanul comun, altfel dispare. Fazanul mongolic A fost adus în Europa, pentru prima dată, în jurul 1900, în Anglia. Originar din centrul Asiei ( Turkmenistan ). Este cel mai mare fazan din România, cocoșul atingînd 1,5 kg sau și mai mult.. Capul și gîtul îi sunt de culoare verde – bronz, pieptul bronzat. Culoarea generală îi este mai închisă decît la cel gulerat și mai deschisă decît la cel comun. Gulerul alb nu este continuu ci în forma de semiluna pe fiecare latură a gîtului. Se caracterizează printr-o mare rezistență la excesele climaterice, fiind originar dintr-o regiune cu clima excesiv continentală. Destul de prolific. O subspecie des întilnită în România este fazanul tenebros ( tenebrosus ) sau fazanul verde închis. Acesta este confundat de multe ori cu fazanul japonez, însa acesta din urmă are o nuanță verzuie și este mai mic la corp. Între tenebros și fazanul de vînătoare se produc încrucișări, încît pe terenul de vînătoare se pot întilni „tenebroși” de diferite intensitați în ceea ce privește culoarea închisă.Alte generalități
Glasul cocoșului de fazan este un țipăt, care poate fi auzit seara cînd se urcă în arbori pentru dormit, dimineața în zori cînd coboară, ori de cîte ori se consideră amenințați de vreun pericol și în perioada de împerechere. Femela scoate și ea un ticăit ușor, iar în copac se urca fără să dea glas. Dintre simțuri cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul. Localizarea fazanului în teren depinde de anotimpuri. Primăvara cînd vegetația începe să se ridice și să ofere adapost, fazanul iese la cîmp, la început la culture de păioase și mai tîrziu în porumbiști. Cînd porumbul se usucă și frunzele încep să facă zgomot la adierea vîntului, fazanul iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini, desurile, etc. Toamna cînd cîmpul este dezgolit fazanul se retrage din nou la adăpostul pădurii, iar în lipsa acestuia în stufărișuri, culturi de protecție și orice vegetație care îi poate oferi adăpost. Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a crescut.
Uliu
Uliul (Accipiter) este numele unui gen de păsări răpitoare de zi din familia Accipitridae, mari și puternice, care atacă păsări și mamifere mici. Acesta are un cioc puternic, cu marginile tăioase ca lamele unui foarfece; ciocul este adaptat pentru sfâșiat prada. Corpul subțire, aripile și coada lungi, arată că este o bună zburătoare. Picioarele puternice se termină cu patru degete (trei îndreptate înainte și unul înapoi), cu ghearele lungi, ascuțite și încovoiate. Are vedere foarte bună, putând distinge de la mari înălțimi prada: păsări, șoareci, iepuri, insecte. Se aruncă asupra prăzii, o apucă cu ghearele, o sfâșie cu ciocul și o înghite nemestecată; uliul este o pasăre răpitoare de zi. Hrănindu-se cu carne, pilota sa este mai puțin dezvoltată decât a altor păsări care se hrănesc cu grăunțe. Alte păsări răpitoare de zi sunt șoimul, șorecarul
Ponei
Ponei (în franceză poney) este o rasă de cai caracterizată printr-o greutate mică a corpului și o talie redusă, originară din regiunile cu climat rece și cu vegetație săracă ale Angliei și ale Peninsulei Scandinave. Cal cu greutate corporală mică și talie redusă (înălțimea la greabăn în general sub 1,48 m[1]), cu aspect caracteristic (picioare scurte, abdomen relativ voluminos), este folosit pentru munci ușoare și pentru agrement. Există numeroase rase de ponei, cele mai cunoscute fiind rasa englezească Shetland (originară din insulele omonime) și poneiul islandez.